Acensiunea dragonului: China se apropie cu paşi mari de statutul de superputere

În revenirea Chinei pe prima scenă politică, militară şi economică a lumii există o latură întunecată - instinctul său războinic şi neoimperialist, considerat de mulţi drept cea mai mare ameninţare la adresa păcii globale de după Războiul Rece.
La 1 octombrie, China a sărbătorit 60 de ani de guvernare a Partidului Comunist printr-o paradă gigantică, presărată cu multe flori, focuri de artificii, spectacole sportive şi o impresionantă defilare militară. Regimul comunist de la Beijing a ajuns foarte departe în şase decenii, de la o ţară aproape eminamente agrară la o putere militară de temut şi o economie cu cea mai puternică rată a dezvoltării. O “superputere militar-industrială în aşteptare”, cum o numeşte „The Daily Mail“.
Când comuniştii au preluat puterea, în 1949, China era o junglă sărăcăcioasă, răvăşită de foamete, tensiuni etnice şi bătălii între numeroşi lideri regionali belicoşi. Iar în anii care au urmat, politicile lui Mao de industrializare forţată şi de colectivizare agricolă, combinate cu epurările criminale ale claselor mijlocii, s-au tradus în milioane de morţi.(parca suna cunoscut, nu-i asa?)
O estimare academică sugerează că, în 40 de ani, aproape 80 de milioane de chinezi au fost ucişi sau au murit din cauza politicii guvernamentale - cel mai criminal regim din istorie. Acum, desigur, toate acestea sunt „uitate“. Politicienii occidentali, şi nu numai, vorbesc mai degrabă de renaşterea economică a Chinei, evitând să critice brutalitatea regimului său comunist. Care, indubitabil, are şi merite.
După adoptarea capitalismului sub politica „un regim, mai multe sisteme“, nivelul sărăciei a scăzut în China, în ultimii 20 de ani, de la 53 la sută la numai 8 procente. Şi, graţie mâinii de lucru extrem de ieftine, economia chineză a urcat pe locul trei în topul manufacturierilor lumii, motiv pentru care vedem peste tot etichete cu inscripţia „made in China“.
Dintr-o fostă societate agrară, China cuprinde acum cel mai mare număr de posesori de telefoane mobile şi cel mai mare număr de utilizatori de Internet de bandă largă. Posedă mai multe oraşe cu cea mai rapidă creştere, metropole precum Tianjin, Wuhan şi Guangzhou, care, deşi au populaţii de peste 4 milioane de locuitori, sunt practic necunoscute în Occident. Şi, aproape pe neobservate, a devenit cel mai mare cumpărător de datorii publice străine. Cu aproximativ 800 de miliarde de bonuri de trezorerie americane, China controlează o bună parte a economiei americane - situaţie de negândit acum câteva decenii. Dar, la o adică, nimeni nu ar trebui să fie deranjat de ascensiunea acestei ţări, care nu face decât să revină la măreţia pe care a avut-o odinioară. Mulţi uită că, timp de sute de ani, China a dominat lumea din punct de vedere economic, cultural şi tehnologic.
Nu în ultimul rând, China este pe cale să devină una dintre puterile militare dominante ale planetei. Armata chineză, ale cărei efective active numără deja 2,25 milioane de oameni, este actualmente în curs de dotare cu echipamente de ultimă oră - de la avioane şi nave la rachete de croazieră. Ori de câte ori occidentalii se declară îngrijoraţi de această acumulare de putere militară, China insistă că nu are ambiţii ostile. Dar acţiunile sale din Tibet şi din Xinjiang arată altceva. Momentan, liderii chinezi vor să aibă o armată complet mecanizată şi computerizată în 10 ani. În 20 de ani, această armată ar putea sta pe picior de egalitate cu cea americană, mai ales dacă economia SUA continuă să regreseze.
Pe de altă parte, marşul cel lung al Chinei către dominaţia globală nu este nicidecum inevitabil. După cum arată experţii, miracolul economic chinezesc actual a fost construit pe fundaţii politice şi de mediu instabile. În plus, istoria sugerează că orice societate care s-a modernizat într-un astfel de ritm ameţitor are de suferit, la un moment dat, presiuni sociale şi economice imense. La un moment dat, şi China va fi forţată de clasa mijlocie să opereze reforme politice şi de mediu, cu consecinţe serioase pentru regimul comunist. Dar nici acest scenariu nu este tocmai o veste bună pentru Occident: într-o lume a globalizării suntem mai dependenţi de succesul economic al Chinei decât ne dăm seama.